joi, 28 februarie 2013

In uman


Am ingropat copacii in cimitirul de beton de sub picioare.
Le-am intrerupt inaltarea, cu ciuda si invidie si le-am mascat locul de veci sub pasi ponositi si tristi, indurerati de altceva, nu de crima absurda fata de viata, in una dintre cele mai pure forme.

Am casapit, am taiat, am hacuit, am dezmembrat, am smuls, am distrus cu o expresie
impersonala. Cu drujba, cu topor, cu indiferenta.

S-au incurcat poate intre fire si tevi copacii. Dar au avut curaj sa se avante spre cerul fragmentat de blocuri, stalpi si anuntuir publicitare. Au avut curaj sa vada stelele in locul nostru si sa se daruiasca ploii si vantului, sa cante cum le cantam noi alaturi demult, demult...

Posomorata e vremea, ca pentru ei. A vrut sa aduca fulgi mari, grei, chemand la joaca, neintelegand cerul ca nimeni nu vede ca se vor amintiti copacii. O sarbatoare alba in cinstea fiintelor omorate prematur, dar cu aceeasi energie primordiala de cand erau samanta.
S-a transformat in tristetea pe care nu o simt fratii de apa si carbon cu o gandire ce ar trebui sa li
se inalta spre stele.

Ne omoram spiritul. Si suntem rai, cum nu se poate mai perfizi si ignoranti. Nu ne omoram numai pe noi. Ne omoram copiii, prietenii pe care ii avem sau nu-i vom avea, necunoscutii care se mai zbat sa-si intretina farama de vapaie care le umple porii de fum binefacator. Luam tot. Si nu dam nimic la schimb. Refuzam sa credem intr-un echilibru...

Un gand colectiv e acela ca suntem mai presus. Dar ne afundam in mocirla de nuante de gri si urme de pasi transformati in cenusa, amestecata cu noxe si apa de ploaie de vara. 
Si impreuna cu idiotul, se zdrobeste de schelele atent evoluate ale timpului si marele suflu al vietii. 

Unic, deocamdata, in Universul cunoscut. 

luni, 18 iunie 2012

Exerciţiu de imaginaţie






Românul s-a născut poet. O ştie toată lumea. Poate că nu toţi au darul liric al lui Eminescu, dar cu ajutorul unui mic „energizant” orice român poate filosofa despre tot şi despre toate. Şi ca să vedeţi că am dreptate, vă voi împărtăşi dovezile mele. Pentru a nu ajunge la detalii ştiinţifice, vă voi expune o interesantă întâmplare sub forma unei amintiri „din copilărie”.
Soare... Arşiţa lui ardea pământul, iar gâtul meu simţea din plin puterea lui de a deshidrata.   Rătăceam în zona pieţei, o zonă destul de folosită, ca vechile târguri medievale. Tarabe cu varză şi pepeni parcă râdeau de mine, prospeţimea lor strigând cu neruşinare „avem apă!”. Tineri şi bătrâni se tocmeau asupra lor, iar o bunicuţă îşi plimba pechinezul fudul printre picioarele trecătorilor grăbiţi. Aşa a ajuns mititelul şi la mine, oprindu-se să-mi adulmece tenişii prăfuiţi.
Hazardul mi l-a trimis! Oprindu-mă şi eu din cauza ochilor săi de sticlă de-a dreptul înfiorători, privirea mea a început să se plimbe prin prejur. Zburând grăbită ca un bondar din floare în floare, am descoperit cu stupoare lipsa de spaţiu în care toată lumea înota. Astfel, eram un captiv între o Dacie bătrână, fără un far, câinele profetic, drumul îngust, scărţâind din cauza numeroaselor picioare omeneşti sau ale altor lighioane şi un bar.
Dar barul e cel care mi-a făcut cu ochiul, cel care m-a ademenit cu ochi transparenţi şi blesteme pe atât de simple, pe atât de îngrozitoare. Numele îmi scapă, dar împodobit cu litere roşii, aduse din străfundurile iadului, sta scris ameninţător un „păli-v-ar setea!”. Mi-am făcut atunci cruce şi am intrat pe uşa mică, cu mâner ruginit, ce mi-a cântat pe clape de rugină intrarea. Mi-a fost teamă ca nu cumva fatidicul „păli-v-ar setea!” să mă urmărească restul zilei. Aşa că m-am bucurat că pot să-mi astâmpăr şi setea, şi sufletul. Acel mesaj m-a făcut să intru înt-o lume fantastică, ca scoasă de la naftalină dintre paginile unui scriitor cu venele pulsându-i de LSD.
Pielea mea nici nu a fost arsă, jupuită, topită destul de soarele de afară. Nu. Aerul din interior parcă atunci s-a născut dintr-o biată stea muribundă, sfârşită prin magnifica sa explozie. Astfel, simţul meu profund utilizat s-a pierdut în acea zi.
Dar ochii, ochii mei vii, diferiţi de cei ai dihorului împăiat de lângă uşă, s-au bucurat de varietatea extraordinară a formelor şi culorilor din bar. Ce-am remarcat prima oară, pe lângă dihorul cu dinţii mici mai holbaţi ca ochii? Am remarcat perdeaua grea de fum de ţigară ce mă despărţea de tejgheaua mititică, ascunsă de mesele crăpate. Am mai stat eu în fum, dar acum era ridicol! A fost atât de dens, atât de puternic, încât mi-a dominat plămânii imediat, fără vreo luptă din partea organismului meu sănătos aflat în pericol.
Am avut intenţia să ies imediat, dar cuvintele scrise cu sânge mi-au răsunat în urechi, pe lângă muzica populară manelizată, dată la un volum mult prea ridicat pentru spaţiul acela redus. Prin urmare, mi-am mobilizat braţele şi picioarele şi mi-am făcut loc prin pădurea încâlcită. Nu numai frunzişul de fum m-au încurcat, ci şi stâncile ieşite de nicăieri ale scaunelor prăpădite şi lianele nedesluşite formate din trupuri umane. Nici nu ştiu dacă cuvântul „uman” s-ar potrivi. Ce mă împiedica să ajung la tejghea erau nişte namile îmbâcsite de smog şi rom ieftin, mai degrabă mari în lăţime decât în înălţime.
                Uriaşo-spiriduşii aceştia erau într-o stare mult mai bună decât eram eu, bălăbănindu-şi haotic braţele într-un fel de dans. La o privire mai atentă, am observat asemănările izbitoare cu bătrâneii inofensivi de prin parcuri. Părul alb, care aminteşte de bunicul, era transformat într-o neobişnuită perucă neîngrijită, fără formă, mai, mai să le cadă. Faţa cu ochi blânzi de înţelept era schimbată cu nişte expresii dintr-un alt univers, diforme, cu luciri goale în orbitele întunecate de cearcăne. Nu era numai o altă lume acolo, dar şi o altă specie asemănătoare banalului om.
Am ajuns la tejghea cu sudoare pe frunte, cu gâtul ca o foaie mototolită de hârtie. Barmanul era om, iar panica mea că noul univers e plin de alte licori decât cele cunoscute s-a domolit. Din păcate, trebuia să respect un rând, la care singurul om ce-l alcătuia era foarte nehotărât. Da, am folosit din nou cuvântul „om”, deoarece în faţa mea era un bătrânel simpatic, cu o chelie rozalie şi ochelari cu lentile grosolane. Era stăpân pe mişcările lui, nu avea chipul schimonosit şi se grăbea să revină la amicii lui să joace table (l-am auzit vorbind cu barmanul). Cinci minute interminabile au mai discutat despre vreme, iar rândul meu a sosit cu urale pe fundal. Bineînţeles, nu putea lipsi un meci de fotbal, iar chiar atunci s-a dat un gol. Bucurie, victorie, beţie! Cei adunaţi în faţa  micului ecran, pe care l-am observat abia atunci, s-au pornit pe râsete, ţipete şi înjurături. Două gorile chiar s-au încăierat în timpul publicităţii, oprite doar de reluarea meciului
Barmanul a aplaudat frenetic, a ţipat la bătăuşi, apoi m-a băgat şi pe mine în seamă.  I-am cerut un pahar cu apă. N-avea. Suc, orice fel? În niciun caz. La logica întrebare „dar ce aveţi?”, s-a uitat atât de urât la mine, că i-am cerut ce i-a dat ultimului servit.
„Imediat”, mi-a spus vesel. Mă aşteptam la un pahar cu vin, o bere, poate un whiskey, dacă bătrânul avea gusturi mai rafinate. În cel mai rău caz poate primeam palinca băută de marea majoritate a clienţilor săi.
Da` de unde! Numai bunul Dumnezeu ştie ce era în paharul jegos pe care mi l-a pus în faţă. Culoare? N-am habar ce nuanţă suspectă de bej, oranj, galben era, cu nişte reflexe posibile de verde. Miros? Nu ştiu nici asta. Fumul inhalat mă lăsa în ceaţă pe domeniile vaste şi necunoscute ale mirosului. Curajul e egal cu nebunia dacă e să bei aşa ceva. Dar setea era prea chinuitoare. Trebuia să o potolesc, chiar dacă chestia aia mi-ar fi luat şi simţul acesta.
Am închis ochii şi l-am dat peste cap. Arsură de jăratic pe limbă, focurile iadului scăpate pe gât, zece secunde fără conştienţă.
Ochii înlăcrimaţi s-au deschis încet, lăsând culorile de lume privită într-o altă lumină să mă minuneze. Unde eram? Să fi fost acelaşi pământ pe care am crescut? Toţi uriaşo-spiriduşii erau brusc simpatici, iar „muzica” devenise muzică.
M-am împleticit pâna la masa unor spărgători de seminţe şi i-am întrebat de sănătate. M-au luat imediat sub aripa lor protectoare. Conducătorul grupului şi-a luat ziarul unsuros de pe scaunul de lângă şi m-a invitat să mă aşez. I-am mulţumit frumos şi am început un joc de cărţi. Ce-am jucat, nu-mi amintesc. Dar toţi eram euforici, cântam, chiar am dansat când a mai dat echipa un gol.
Finalul meciului i-a liniştit pe cei mai gălăgioşi şi am putut discuta într-o linişte frântă din când în când de vocile bolnave ale unor cântăreţi total necunoscuţi mie. Nea Gică a început o discuţie despre Tudorel, fiul lui nea Nae, care i-a compus Liliţei, nepoata lui tanti Miţa, o poezie mai romantică decât vechile şlagăre.
Ar fi vrut să ne-o citeacă, dar nea Gelu l-a contrazis. El a fost mare cuceritor în vremurile apuse şi absolut nimeni nu ar fi putut să-l întreacă. Astfel, sufletele poetice ale românilor cu mintea deschisă de aburii rachiului au dus o bătălie legendară în micul bar ascuns de trecători şi de vechea Dacie. Toţi şi-au amintit vechi versuri, unii s-au apucat să compună, alţii să cânte cu voci de tenori atinşi de guturai, iar eu i-am ascultat, mirându-mă că nu am descoperit oamenii aceştia până în acel moment.
Dar discuţia a cotit brusc spre un subiect politic. Neavând un interes pentru asemenea lucruri, le-am mulţumit de companie şi de seminţe şi am pornit din nou prin pădurea amozoniană până am nimerit uşa. Cum mi-a pătruns în nări aer proaspăt, cât poate fi într-o piaţă aglomerată într-o zi toridă, am zbughit-o de lângă literele care îmi ardeau spatele.
            Cu toată ciudăţenia locului, personajele au fost interesante. Dar plăcerea de a sta la discuţii cu ele s-a datorat stării de beţie indusă de băutură. Unui om care caută senzaţii tari i-ar trebui recomandat barul respectiv, dar pentru pudici, inocenţi şi sensibili e mai bine să-şi astâmpere setea şi nevoia de discuţii pe teme culturale în alt mediu decât ce al moşnegilor, beţivilor şi suporterilor fanatici. 

vineri, 15 iunie 2012

"Sub mâinile ei, clapele erau ca o creangă de liliac alb adus iarna, mai delicat decât cel care înfloreşte la fereastra primăverii; şi muzica acelor mâini, pe clapele de fildeş, era un abur trist ca şi parfumul florilor de seră, înflorite doar pentru o zi."


Descoperiţi cartea! :)

miercuri, 13 iunie 2012

Dialog între îndrăgostiţi


„-Ai ochi de-argint.”

„-Ai ochi albaştri...

Încât cerul senin se ruşinează.”

„-Iar ochii tăi, nori de furtună,

Iubitul tău suflet îl inundă

Cu lumini şi stropi de ploaie.”

„-Marea calmă se hrăneşte

Cu liniştea ochilor tăi.

Iar valuri blânde înteţeşte

Furtuna ochilor mei.”

„-În ai tăi irişi văd


Şi întuneric, şi soare.

Şi luna rece dispare,

Şi stele, în visul lor nemuritor.

Iar eu pe tine te ador!”



duminică, 10 iunie 2012

Iunie

Uite ca sfânta zi de Duminică s-a moleşit şi ea de la vară. O somnolenţă generală a cuprins pe toată lumea, a cuprins parcă şi regatul uriaş al gâzelor.
Somnul meu a fost scăldat de soarele unei dimineţi pline de rouă, iar mai apoi, vegheat de ploaia dulce a verii, caldă, ca o mângâiere de bunică.
Mi-am pudrat năsucul cu pulbere de crini şi mi-am plimbat ochii în înalturi, legându-mi privirea de rândunele şi porumbei în zbor de joc.
Zi minunată? Zi fantastică!
Am făcut pace cu Soarele, care m-a ţinut în braţe şi mi-a cântat poveşti în raze purtate de vânt şi frunze de măr.
Am alergat pe asfalt fierbinte şi iarbă răcoroasă. Mi-am agăţat de urechi cireşe dolofane şi mi-am ostoit setea şi foamea de vară cu capşuni aromate.


Se simte că e un Iunie blând, molcom, cu stări efemere de exuberanţă.

(Aşa era mândrul astru Sâmbătă seara. Furios şi umflat în "pene", doar ca să sforăie în lumea lui de basm pe cer senin a doua zi.)




luni, 24 octombrie 2011

Mesaj de interes general

Este imposibil sa nu vezi toate culorile. Si cand le vezi, nu e normal sa te asezi comod pe o banca, cu ochii tinta la frunze?
Eu stiu sigur ca asa fac. E pur si simplu magie.
M-au fermecat dintotdeauna frunzele de toamna. Mai ales in vant, cand mi s-ar fi prinds vreo una in plete.
Atunci as fi primit un mesaj de la copac, daca frunza ar mai fi fost verde. Daca ar fi fost galbuie, ar fi fost sigur un mesaj de la soare.
Dar daca ar fi fost roscata, ar insemna ca o inima indragostita si-a soptit dorul si ar fi ajuns si la mine.
Si daca ar fi fost maron, ei bine, sunt sigura ca ar fi purtat versuri ale padurii.

Dar cine se mai opreste in loc, ca stancile, si isi lasa sufletul cu frunzele in vant, sa se plimbe ca timpul?