Colectionarul de suflete(II)

-Nu?

-Nu.

Am spus acel "nu" cat de hotarat am putut. Dar nu cred ca a iesit mare lucru din hotararea mea. Doar o voce pitigaiata, neimpresionanta. Dar sper ca nu a observat. Oricum nu observat mare lucru in general. Asa ca o intrebare ca raspuns altei intrebari a fost solutia. Iar raspunsul meu monosilabic si-a facut datoria: a incheiat subiectul.

Nu stiu de ce m-au trimis pe mine. Poate pentru ca sunt ultima achizitie. Si se bucura foarte mult cand ma vad intr-un impas sau rad foarte mult(nu pot gasi o explicatie a felului lor de a fi veseli) atunci cand ma blochez si nu spun altceva decat un "nu" pricajit.

-Ai fi putut dezvolta.

-Da.

Alt raspuns monosilabic. Nu-mi vine sa cred ca am atatea fraze pe care i le-as arunca in fata, atatea cuvinte intiparite bine in peretii mintii mele. In capul meu totul poate fi dezvoltat si vesnic dezbatut. Pot crea dialoguri limitate doar de nevoie de a dormi si de faptul ca le uit, dar se pastreaza undeva, pe acolo, in substanta cenusie.

Cred ca sunt una din acele persoane care nu pot spune ceea ce gandesc. Pur si simplu nu pot!

Dar e mai bine. Oricum nu am cu cine discuta.

Lipsa mea de interes nu prea scapa neobservata...

-Vad ca esti departe. Ce te preocupa?

Ce sa ii spun? Sa il ignor pur si simplu? Nu isi da seama ca nu am chef de vorba?

-Haide. Abia ne-am cunoscut. Nu e posibil sa stii vreo ceva despre mine.

"Aici te inseli", i-am replicat in gand. Stiam ca era un om in asteptarea autobuzului. Al altui autobuz decat al meu. De ce am replicat asa ceva? Ce stiam despre el? Ce vroiam, la urma urmei?

Ei bine, chiar nu as putea spune asta cu voce tare. Asa simplu si putin.... E o fraza care nu isi are locul.

-Imi pare rau. Dar nu simt nevoia sa discut cu un necunoscut.

Ce tot spun!? Ba simteam nevoia! Sunt unele persoane pe care le intalnesti si simti un val de incredere din partea lor. Iar el era una dintre ele.

-E in regula. Dar daca necunoscutul simte nevoia sa discute cu tine? ma intreba, afisand un zambet atat de simplu, ca si cum ar fi auzit o melodie placuta.

-Sunt si eu un necunoscut.

-Pentru mine nu.

M-am intors spre el, chiar surprinsa.

-Esti o necunoscuta. imi explica pufnind in ras.

Nici eu nu m-am putut abtine. Cred ca am ras cateva minute. E uimitor cum niste lucruri atat de simple, observate de cei de langa tine, te pot inalta atat de mult.

Au fost "minutele fericite". Asa le-am numit.

-Deci, ramanem necunoscuti?

-Nu stiu...

Chiar nu stiam. Nu puteam risca sa fie inca cineva nevinovat in viata pe care o duceam. Dar era un prieten. Observasem asta. Observasem si dorinta lui ciudata de a ajuta.

-De ce eu?... am murmurat, mai mult pentru mine.

-Nu stiu. Pentru simplul fapt ca esti tu.

Am ramas privind in jos. Nu intelegeam. Ma cunostea?

-Nu te cunosc. Dar veau sa te ajut.

Da...Asta vroiam eu. Ajutor. Pe cineva care sa ma sustina.

Si chiar cand eram gata sa cedez, in minte imi aparura chipurile lor contorsionate intr-un ras sinistru. Nu aveam cum sa scap. Iar el era ca o victima doar stiindu-mi numele.

Si am hotarat ca el sa raman el. Acesta ii va fi numele. Si il voi pretui alaturi de "minutele fericite".

Autobuzul sosi.

M-am urcat , spunandu-i "pa", dar in minte aveam un trist "adio".

Colectionarul de suflete (I)

Ei statau asezati comod, ea fumand o tigara scumpa.

El ii admira indiferenta, privind-o ca pe un copil care se credea matur. Ea l-ar fi urat cu toata puterea ei daca ar fi stiut acest gand. Pentru ea, nimeni nu-i era superior. Toti erau inferiori. Avea un comportament dur si calculat, si reusea chiar sa faca sa curga lacrimi, doar aruncand o privire sau rostind cateva simple cuvinte.

Pe toti ii speria, insa ii si fascina.

Doar el era diferit. El nu o privea ca pe o fiinta, ca pe o entitate cruda cu intentii ascunse. Pentru el era doar o alta persoana pe care o intalnea si pe care avea sansa de a o cerceta.

Se gandi sa deschida un subiect interesant printr-o remarca "intamplatoare":

-M-as putea uita la tine pentru o perioada indelungata.

Ea tresari. Uitase de prezenta de langa ea. Stinse tigara in scrumiera si ii replica:

-Ciudat. Marea majoritate a barbatilor imi spun ca m-ar putea privi o eternitate.

Ii observase provocarea din glas si nu accepta ca aceasta copila sa reuseasca sa il puna cu botul pe labe.

-Pentru ca ei au o gandire limitata. Nu inteleg ce spun.

-Vrei sa insinuezi ca cei care se gandesc la infinit au o minte limitata?ii spuse ironic, cu glasul putin ridicat si amuzat.

-Nu, nu. Cei care se gandesc la infinit sunt superiori. Cei care se folosesc de infinit sunt mediocri. Vrei sa iti explic?

-Te rog.

-Cei care iti spun sau le spun altor tinere fraza "te-as putea privi o eternitate" sunt niste adolescenti prinsi in lanturi de o dragoste naiva, care nu poate dura o eternitate. Sunt surprinsi de fals, iar cand adevarul li se dezvaluie, crede-ma ca nu mai sunt atat de draguti.

Ea il privea perplexa. "Cum indrazneste?", se gandi, de-a dreptul infuriata.

-Chiar barbati in toata firea mi-au marturist gandul acesta. De asemenea, au mai fost si alte fraze tandre si referitoare la eternitate din partea lor.

-Aaa! exclama el fara a fi surprins. Draga mea copila, aceia sunt barbati care nu au avut parte de acea dragoste naiva din adolescenta. Ei nu isi dau seama ce promisiune fac, nu isi dau seama cum arunca in vant cuvinte ce ar trebui oferite dragei lor, si nu unei necunoscute.

-Mi se pare ca vreti sa fiti crud. remarca ea, afectata.

-Nu, draga mea copila. Nu as putea fi crud. Adevarul este cel care te supara. Dar vei creste! Nu...Nu trebuie sa te ingrijorezi.

El se ridica usor de pe scaunul acoperit cu catifea rosie si se indrepta spre usa. Ea ramase privind tinta un punct inexistent, in trupul ei zvelt adunandu-se atatea senzatiii ca ii era frica ca daca se misca, izbucneau toate deodata.

In pragul usii el se opri, se intoarse spre acea tanara si ii spuse un adevar prea profun de inteles pentru mintea ei afectata:

-Esti doar o copila.

Apoi pleca, inchizand o data cu acea usa inca un suflet.

Oau, vineri! Parca e cea mai buna zi. Odihna e bine venita!!!

Cu toate ca nu prea o sa am (avem) timp de odihna...:|

Saptamana viitoare e "saptamana de foc". Si-au gasit inspectoriii sa faca vizite si brigada e gata de atac.

Nu ca ar fi asa de rau...Dar la toate orele? (wtf?)

Poate ca totusi nu, dar profesorii erau toti ceva de genul"invatati, ca vin si o sa va ascult si aia or sa va dea si un test"...Mmm...

Dar asta este. Oricum timpul trece mai repede in ultima vreme, asa ca sper sa trecem ca "gasca prin apa".

Dragii de inspectori... Isi vor petrece mult timp in corpul A, pentru ca le este "prea greu" sa se deplaseze pana in corpurile alaturate B si D (C e scos din functiune), care sunt "departe"(adica vizavi si dupa 4 alimentare). Dar daca au reumatism sau altceva, problema lor.

Doar sa nu ne omoare.

Acum partea buna din viata unui copil de clasa a8a ce invata in aceasta scoala...Cam toti profesorii sunt foarte buni si pot discuta calumea cu elevii. Aleluia!

Dincolo de orizont

Se gandeste tot timpul sa-mi tina morala. Si nu doar mie. Daca vede privirea unui necunoscut rasfrangandu-se asupra sa macar pentru o secunde, individul este condamnat. Va trai nestiind ce a facut, bantuit de vorbe grele aruncate in visele sale, care au fost candva fericite. Si va fi trist...

Tristetea ii sa putere. O face victorioasa si plina de sine. Se simte rea si asta o bucura nespus!

Eu m-am obisnuit. Am remarcat ca imi pot inchide mintea destul de usor, cuvintele ei fiind doar o umbra care trece peste timpanul meu. Dar nu as avea nevoie neaparat de astfel de aparari. Mie nu imi pasa.

Viata are un sens in adancul mintii mele, dar nu vrea sa mi se arate. si mi-am petrecut (si inca mai petrec) dimineti si seri lungi si reci de toamna incercand sa descopar acel sens. De inima nu am ce spune. M-am hotarat sa nu o ascult. Mintea mea e prea in inaltul cerului ca sa poate avea vreo legutura cu inima, care a ramas pe pamant. Dar de ce a ramas aici? Nu am un raspuns, dar presupun ca e atasata de lume, de natura din spatele casei.

O pala de vant, putin mai lina decat brizele mareice puternice, mai scutura din cand in cand normalitatea in care m-am cufundat.

Prefer sa nu ma mai strige in curand. Prefer sa observe pe cineva sau sa isi aminteasca de acel cineva. Imi pare rau de el, dar am si eu nevoie de putina libertate.

Mai ales acum, cand il revad aievea, calm si imbatabil, stand langa mine si privind, spunea el, "dincolo de orizont".

Far, far away...

It was a day...It was the only day. The only day when I finally figured out that something was wrong.

For me, it wasn`t a perfect life, but it was perfect for the ones I carred about, so I had to pretend. And I was happy, but not pleased. And because of that I`ve always felt a deep pain that was telling me, or it was screaming at me to stop the madness!

And that day, it was also the only day that was perfect. My true friend( who I used to hate) was talking about the ocean. He was so caught in his descriptions... And he was so far, far away... Far away from this defiled world. The earth, the sky, the mud, the waves, the life...everything was more beautiful and more unique in his eyes. You just had to stop and listen. You could have seen like him too.

I was watching a seagull flying with the waves, water drops falling on it`s wings. It was a good show.

He was talkin, and talking, listining at the same time the sounds of the rocks, of the wind and of the furious water.

I was at peace for a moment, and I was dreaming at a "blue sky".

And it just came to me!

I wanted more than all of that, I wanted a hand that will be there to catch me in my fallings.

Was I in love? Maybe that was wrong... and I don`t mean that it was wrong to be in love, but I finally knew what was missing, what was that voice saying...

I vanished from my actual life and landed in a new world...His world, I guess.

And I don`t think I was ready... But at that time, my mind was far, far away...

Adevaruri?

Ce esti?

...o fiinta?

Ce esti?

...o fiinta pe baza de carbon?

Ce esti?

...un om?

Ce esti?

...o persoana?

Ce esti?

...un copil?

Ce esti?

...un adolescent?

Ce esti?

...un adult?

Ce esti?

...un batran?

Ce esti?

...inca un copil?

Ce esti?

...o fata/un baiat?

Ce esti?

...cineva?

Ce esti?

...eu?

Despre ceva

Presupun ca postarile nu trebuie sa aiba prea mare legatura intre ele, dar m-am decis sa scriu si eu un roman...sau un fel de.:D

Asa ca as putea mentiona daca e un capitol sau bucati din acel "roman". Desigur, totul se va petrece in mintea mea. Dar realitatea poate inspira destul de bine. Asa ca imediat ce gasesc un inceput, il voi scrie. Intre timp, voi imparti informatii. De care vreau eu, bineinteles.

Bun plan!:))

Deasemenea, imi place fotografia...Dar asta nu inseamna ca sunt mare specialista in aparate sau in arta fotografica in sine, dar am spirit de observatie.

Nu prea ies din casa, urasc locurile aglomerate, nu-mi place sa fac cumparaturi sau sa imi petrec vremea cu persoane care nu imi plac.

Asa...

Ati aflat ceva despre mine. Sa nu folositi informatiile astea impotriva mea!:))

Vorbesc serios!

Sunt sarcastica si ironizez des oameni sau ii imit sau inventez scene comice.

Oricat de monstruoasa as parea, sunt o fire sensibila si am o minte anormala.

Si nu, nu sunt nebuna.:D

Va spun "Buna"

Ok. E foarte simpatica ideea cu blogurile, cu exprimarea ideilor si a parerilor, dar chiar citeste vreo careva? Ei bine, am mai avut un blog si...nimic.

Dar nu conteaza. Prefer sa scriu si asta o sa fac. Un hobby prea interesant si uneori complicat, care ajuta. Si nu numai pe autor.

Ei bine eu, cum am spus si in titlu, va spun "Buna". "Salut" nu-mi place si nici "Hello" sau "Hi". Prea englezesc si romana e frumoasa.

Nu pot scrie cand sunt privita si scriu de obicei pe muzica.

Mai folosesc "emoticoanele" pentru ca sunt fascinante:))

Punct. Imi mai gasesc inspiratie mai tarziu.

Pa si bucurati-ve de zahar!