Se gandeste tot timpul sa-mi tina morala. Si nu doar mie. Daca vede privirea unui necunoscut rasfrangandu-se asupra sa macar pentru o secunde, individul este condamnat. Va trai nestiind ce a facut, bantuit de vorbe grele aruncate in visele sale, care au fost candva fericite. Si va fi trist...
Tristetea ii sa putere. O face victorioasa si plina de sine. Se simte rea si asta o bucura nespus!
Eu m-am obisnuit. Am remarcat ca imi pot inchide mintea destul de usor, cuvintele ei fiind doar o umbra care trece peste timpanul meu. Dar nu as avea nevoie neaparat de astfel de aparari. Mie nu imi pasa.
Viata are un sens in adancul mintii mele, dar nu vrea sa mi se arate. si mi-am petrecut (si inca mai petrec) dimineti si seri lungi si reci de toamna incercand sa descopar acel sens. De inima nu am ce spune. M-am hotarat sa nu o ascult. Mintea mea e prea in inaltul cerului ca sa poate avea vreo legutura cu inima, care a ramas pe pamant. Dar de ce a ramas aici? Nu am un raspuns, dar presupun ca e atasata de lume, de natura din spatele casei.
O pala de vant, putin mai lina decat brizele mareice puternice, mai scutura din cand in cand normalitatea in care m-am cufundat.
Prefer sa nu ma mai strige in curand. Prefer sa observe pe cineva sau sa isi aminteasca de acel cineva. Imi pare rau de el, dar am si eu nevoie de putina libertate.
Mai ales acum, cand il revad aievea, calm si imbatabil, stand langa mine si privind, spunea el, "dincolo de orizont".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu