-Nu.
Am spus acel "nu" cat de hotarat am putut. Dar nu cred ca a iesit mare lucru din hotararea mea. Doar o voce pitigaiata, neimpresionanta. Dar sper ca nu a observat. Oricum nu observat mare lucru in general. Asa ca o intrebare ca raspuns altei intrebari a fost solutia. Iar raspunsul meu monosilabic si-a facut datoria: a incheiat subiectul.
Nu stiu de ce m-au trimis pe mine. Poate pentru ca sunt ultima achizitie. Si se bucura foarte mult cand ma vad intr-un impas sau rad foarte mult(nu pot gasi o explicatie a felului lor de a fi veseli) atunci cand ma blochez si nu spun altceva decat un "nu" pricajit.
-Ai fi putut dezvolta.
-Da.
Alt raspuns monosilabic. Nu-mi vine sa cred ca am atatea fraze pe care i le-as arunca in fata, atatea cuvinte intiparite bine in peretii mintii mele. In capul meu totul poate fi dezvoltat si vesnic dezbatut. Pot crea dialoguri limitate doar de nevoie de a dormi si de faptul ca le uit, dar se pastreaza undeva, pe acolo, in substanta cenusie.
Cred ca sunt una din acele persoane care nu pot spune ceea ce gandesc. Pur si simplu nu pot!
Dar e mai bine. Oricum nu am cu cine discuta.
Lipsa mea de interes nu prea scapa neobservata...
-Vad ca esti departe. Ce te preocupa?
Ce sa ii spun? Sa il ignor pur si simplu? Nu isi da seama ca nu am chef de vorba?
-Haide. Abia ne-am cunoscut. Nu e posibil sa stii vreo ceva despre mine.
"Aici te inseli", i-am replicat in gand. Stiam ca era un om in asteptarea autobuzului. Al altui autobuz decat al meu. De ce am replicat asa ceva? Ce stiam despre el? Ce vroiam, la urma urmei?
Ei bine, chiar nu as putea spune asta cu voce tare. Asa simplu si putin.... E o fraza care nu isi are locul.
-Imi pare rau. Dar nu simt nevoia sa discut cu un necunoscut.
Ce tot spun!? Ba simteam nevoia! Sunt unele persoane pe care le intalnesti si simti un val de incredere din partea lor. Iar el era una dintre ele.
-E in regula. Dar daca necunoscutul simte nevoia sa discute cu tine? ma intreba, afisand un zambet atat de simplu, ca si cum ar fi auzit o melodie placuta.
-Sunt si eu un necunoscut.
-Pentru mine nu.
M-am intors spre el, chiar surprinsa.
-Esti o necunoscuta. imi explica pufnind in ras.
Nici eu nu m-am putut abtine. Cred ca am ras cateva minute. E uimitor cum niste lucruri atat de simple, observate de cei de langa tine, te pot inalta atat de mult.
Au fost "minutele fericite". Asa le-am numit.
-Deci, ramanem necunoscuti?
-Nu stiu...
Chiar nu stiam. Nu puteam risca sa fie inca cineva nevinovat in viata pe care o duceam. Dar era un prieten. Observasem asta. Observasem si dorinta lui ciudata de a ajuta.
-De ce eu?... am murmurat, mai mult pentru mine.
-Nu stiu. Pentru simplul fapt ca esti tu.
Am ramas privind in jos. Nu intelegeam. Ma cunostea?
-Nu te cunosc. Dar veau sa te ajut.
Da...Asta vroiam eu. Ajutor. Pe cineva care sa ma sustina.
Si chiar cand eram gata sa cedez, in minte imi aparura chipurile lor contorsionate intr-un ras sinistru. Nu aveam cum sa scap. Iar el era ca o victima doar stiindu-mi numele.
Si am hotarat ca el sa raman el. Acesta ii va fi numele. Si il voi pretui alaturi de "minutele fericite".
Autobuzul sosi.
M-am urcat , spunandu-i "pa", dar in minte aveam un trist "adio".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu