The land of a lost soul

Cu aripi de ceara ti-ai infasurat lumina. Nici argintiul Lunii, nici auriul Soarelui nu iti mangaie pletele negre cum ar trebui. Nu ti se pare ca ar fi demni de asemenea gest. Esti plin de carisma, ca un poet, ca un actor, ca un model al perfectiunii.

Niciodata nu ai crezut ca se poate sfarsi printr-un inceput. Dar iata-te urcat pe scena vietii, prins in roata sentimentului final-linistea.

Dar linistea ta e mai presus decat a altora. Si de ce? De ce ai curajul sa faci asemenea observatie? Nu au suferit altii, nu s-au chinuit, nu s-au sacrificat mai mult ca tine?

A....Ai dreptate. Ei nu au inteles. Nu au stiut. Dar tu da. Asta te-a facut mai valoros, mai puternic, dar te-a distrus mai tare prin forta cunoasterii absolute. Si acum stii tot, poti explica plin de curaj orice mister, fara a gresi, fara a fi intrerupt.

Bietul de tine...Umilit cu nerusinare, rupt in mii de bucati in fiecare din cele doua lumi-Realitatea si Gandul.

Da...Acum imi strigi ca nu am dreptate. Da...Ai ajuns perfect in intelepciunea absoluta, dar mai conteaza? Ai pierdut tot ce te-a tinut legat de pamantul mort care isi cerseste radacinile inapoi oamenilor nesatuli. Ai pierdut o legatura fina care te tinea. Te tinea, nefericitule, sa nu pleci in zbor unde ai ajuns acum.

Ai platit tot. Stiind tot, nu mai poti gandi solutii, teorii, nu mai poti fi infrant in idei sau castigator in luptele cu marii intelectuali.

Ai o comoara ca un blestem. Ii stii toate tainele, nu poti descoperi, nu mai gasesti expansiunea Universului.

Te-ai limitat. Tu! Cu aripi cat cerul! Cu o imparatie in mintea-ti mai mare decat propriul infinit al existentei poate cuprinde!

Acum plangi...

Stii ca nu mai poti face nimic.

Infrunti raceala in sfarsit. Infrunti moartea, pe care nici chiar tu nu o intelegi in momentul cand ti se asterne pe ochi.

Aripile tale protectoare ti se frang. Cunoasterea ta se pierde ca o pana in vastitatea marii, inecata si micsorata, consumata de abis.

Dar macar ai linistea...

Dormi.