Artistul si Nemuritoarea

-Chiar vrei sa stii? il intreba din nou, cu un zambet strengaresc pe fata.

-Da! Ti-am mai spus! incerca sa ii raspunda folosind un ton cat de cat agresiv.

Dar in spatele expresiei sale incercate de o furie prefacuta se ascundea durerea de a fi considerat un copil.

-Bine. Iti voi spune.

El rasufla usurat.

-Dar mai intai, trebuie sa faci ceva pentru mine.

-Ce? ridica nedumerit sprancenele, fiind de-a dreptul surprins. Stia aceasta persoana care il tachina de cand se stia, dar nu isi amintea sa fi cerut vreodata ceva, lui sau oricarui alt om.

-Trebuie sa imi spui adevarul. vocea ei era lipsita de orice alt fel de note, seriozitatea vibrand alaturi de corzile ei vocale.

-A-adevarul?

Stia ca daca va incepe sa ii explice se va balbai si isi va da seama ca nu va scoate nimic de la el. Asta ar fi scaparea. Mereu, incercand sa ascunda orice fata de oricine si apoi fiind pus in fata descoperirii adevarului se pierdea complet. Parca isi si auzea mama intrebandu-l cine a spart vaza sau cine a rupt panselutele vecinului. Si el intotdeauna era nevinovat insa stia cine era de vina. De cele mai multe ori era ea, provocand mereu stricaciuni inofensive din cauza energiei sale debordante. Ii era usor sa spune nume, deoarece se gandea ca imediat se va rezolva problema, iar ea va fi mereu iertata.

Dar acum... In minte revedea filmul evenimenetelor. El a fost pur si simplu prins la mijloc, ca de obicei. Era o persoana linistita si calma si nu intelea cum de el mereu reusea sa intre in niste incurcaturi de care de multe ori nu stia sigur nimic.

Ochii ei erau de nepatruns. Irisii in care i se odihneau culorile furtunilor pe mare erau la fel de nemiscati ca si ai fetei care a murit. Ce imagine socanta!

Insa ochii stersi de moarte au fost candva vii si scanteietori, plini de intelegere si de o ura acuta impotriva lumii, a regulilor, a distrugerii mediului inconjurator.

-Am cunoscut-o. a rupt linistea intr-un final. Era... era singura persoana care m-a facut sa-mi pierd cumpatul.

Si el o privea cu aceeasi intensitate, stimulat de usurinta cu care i se destainuia.

-Ai iubit-o.

-Da, am iubit-o.

-Si acum a murit.

Completarea nu il ranea. Simtea o durere sufocanta stagnata in fiecare particica din el, dar adevarul acesta nu o alimenta. Era ca si cum i-ar fi spus cel mai natural si banal lucru cu putinta.

Nici acum nu intelegea cu exactitate ce insemna moartea.

-Nu o vei mai vedea. Nu ii vei mai auzi glasul, nu vei mai sta alaturi de ea sa ii explici toata mintea ta complicata.

-Asta e tot?

-Ii vei simti lipsa. Poate nu chiar acum...In niciun caz acum. Totul s-a intamplat prea repede.

-Ea stia!

-Ea mereu a stiut. Observa imediat orice. Sclipirea din ochii tai a fost evidenta cand te-ai indragostit de ea.

-Stiu si eu! Dar ea stia ca o sa moara! incepea sa ridice glasul.

Adevaratul lui prieten nu il mai intelegea.

Ploaia tocmai sterse praful de pe trotuar. Desenele cu creta colorata formau o masa vaga si inextricabila de siluete ce au fost caini, pisici sau copii.

Mircea statea pe o banca stearsa cu batista mamei lui. Toti ceilalti copii au intrat in casele lor imediat ce cativa stropi de ploaie le-au lovit pielea.

Ce fricosi! Au lasat totul balta! Oricum, desenele lor nu erau prea reusite. Nicola desena mereu pisicute albastre. Ii placea ideea, dar pisicile prea erau facute de mana unui copil. Matei desena numai masini! Nu aveau ce sa caute acele cutii de metal in lumea lui.

Asa era! Trotuarul era lumea lui. Putea da viata la orice, putea aduce culoara, se putea exprima.

Ii lasa pe altii sa mai adauge ceva lumii lui pentru ca ii suradea ideea diferentelor intre oameni sau in cazul sau, dieferentele intre lumi desenate.

Dar nu se implicau! Imediat abandonau, imediat vroiau sa joace ceva sau sa manance prajiturele de la batrana din coltul strazii.

El nu era asa. El ramanea asupra unui desen pana il dureau degetele sau se intunecat si nu mai putea distinge bucatile colorate de creta. Stia exact locurile goale de pe asfaltul crapat, insa nu mai vedea culorile.

-Ce faci? i se adresa o voce subtire, dar hotarata.

Capul se intoarse incet spre sursa. Recunoscu mica fetita ce se mutase de curand cu familia in cartier. Ochii ei ca marea in timpul furtunii jucau sub un zambet permanent lipit de obrajii palizi.

Ea nu iesea sa se joace. Era frumoasa, iar celelalte fetite o vroiau ca prietena.

Dar si ea era diferita.

-Mama ta te-a dus la doctor?

-De ce sa ma duca?

-Nu mi-ai raspuns.

-A.

-Deci esti in regula, dar nu stii ce faci.

-Imi privesc desenele disparand.

-Dar e bine ca au fost sterse de ploaie.

-Cum?! Nu am lucrat atata la ele ca sa dispara! vocea ii era calma, usor accentuata de suparare.

-Decat sa fie innegrite de masini... ii explica ea, plictisita.

-Ai dreptate. o aproba, fiind invadat de o bucurie ca nu mai trebuia sa suporte negrul acela urat care se asternea de fiecare data cand trecea o nenorocita de masina! Poate chiar una din masinile lui Matei! Si nici urme de pantofi nu mai lasau cicatrici pe fetele copiilor asternuti pe pamant.

-De ce nu iesi sa te joci?

-Dar tu?

-Eu?

-Da. Tu doar desenezi.

-Asta imi place sa fac.

-Si mie imi place sa stau in casa.

-De ce?

-Pentru ca de acolo te pot observa mai bine.

Asa era si acum. Ea statea ca intr-o casa, ascunsa sub perdele ochilor albastri si observandu-l.

-Am nevoie de ploaie. ii spuse, cu glas obosit.

Ochii sai intredeschisi odihneau razele fragmentate de frunzele batranului brad. Imaginea fetei private de sufletul ei incredibil disparu. O simtea aproape. Nu mai vroia nimic altceva. Doar ploaie.

- E bine ca nu mai desenezi pe asfalt. ii spuse Ilona, parasindu-si expresia serioasa.

-Dar praful de creta udat de ploaie imi gadila placut narile. ii aminti, razand.

-Nu iti facea asa mare placere inainte sa iti explic ca moartea desenelor tale e mai placuta sub torente.

-Stii ca tu folosesti cam des cuvantul "moarte"?

-Stii ca mereu reusesti sa te abati de la subiect?

Amandoi se pornira pe un ras molipsitor si sincer. Asa era mereu... cele mai negre ganduri si intamplari se evaporau in preajma lor. Erau de neoprit si stiau asta.

-Eu sunt Ilona. Si atat.

-Nu ai nume de familie?

-Bineinteles ca am! Dar e mai simplu sa fiu doar eu.

-Numele meu e Mircea.

-Stiu. Ti-am spus ca te urmaresc.

-Dar...de ce?

-Pentru ca esti cel mai bun prieten al meu. Asa am decis.

-Si tu poti fi cea mai buna prietena a mea?

-Bineinteles! Acum ca ne-am ales, tine asta.

Fetita ii inmana o cutie de lemn, frumos ornata sub lovituri de dalta. Acum observase ca ea isi tinuse tot timpul mainile la spate.

Surprinderea ii era inecata de bucuria produsa de surpriza, de cadoul necunoscut pe care i-l inmana o necunoscuta, fara nici o obligatie fata de el.

Ii zambi slab, curios sa vada ce ii oferea.

Sub capac se odihneau pensule si creioane, carbune, acuarele si foi.

-Acum poti incepe sa desenezi ca un artist.

Chiar si acum, cand timpul se pierdea sub zgomotele stresante ale secundarului, inghitand ultimii ani din viata ei de batranica, Ilona zambea la ploaia ce ii oferea cea mai blanda si mai frumoasa muzica.

Singura persoana la care a tinut cu adevarat, simtind numai sincera si puternica prietenie, ii aducea vesti din alta lume alaturi de caderea ploii.

Primele desene ale lui Mircea, odihnite pe hartia ce i-o facuse cadou acum a viata de om, ii colorau camera simpla si intunecata de umbra stejarilor de langa geam.

-Mereu ai fost ca ploaia.

0:30