Românul s-a născut poet. O ştie
toată lumea. Poate că nu toţi au darul liric al lui Eminescu, dar cu ajutorul
unui mic „energizant” orice român poate filosofa despre tot şi despre toate. Şi
ca să vedeţi că am dreptate, vă voi împărtăşi dovezile mele. Pentru a nu ajunge
la detalii ştiinţifice, vă voi expune o interesantă întâmplare sub forma unei
amintiri „din copilărie”.
Soare... Arşiţa lui ardea
pământul, iar gâtul meu simţea din plin puterea lui de a deshidrata. Rătăceam în zona pieţei, o zonă destul de
folosită, ca vechile târguri medievale. Tarabe cu varză şi pepeni parcă râdeau
de mine, prospeţimea lor strigând cu neruşinare „avem apă!”. Tineri şi bătrâni
se tocmeau asupra lor, iar o bunicuţă îşi plimba pechinezul fudul printre picioarele
trecătorilor grăbiţi. Aşa a ajuns mititelul şi la mine, oprindu-se să-mi
adulmece tenişii prăfuiţi.
Hazardul mi l-a trimis!
Oprindu-mă şi eu din cauza ochilor săi de sticlă de-a dreptul înfiorători,
privirea mea a început să se plimbe prin prejur. Zburând grăbită ca un bondar din
floare în floare, am descoperit cu stupoare lipsa de spaţiu în care toată lumea
înota. Astfel, eram un captiv între o Dacie bătrână, fără un far, câinele
profetic, drumul îngust, scărţâind din cauza numeroaselor picioare omeneşti sau
ale altor lighioane şi un bar.
Dar barul e cel care mi-a făcut
cu ochiul, cel care m-a ademenit cu ochi transparenţi şi blesteme pe atât de
simple, pe atât de îngrozitoare. Numele îmi scapă, dar împodobit cu litere
roşii, aduse din străfundurile iadului, sta scris ameninţător un „păli-v-ar
setea!”. Mi-am făcut atunci cruce şi am intrat pe uşa mică, cu mâner ruginit,
ce mi-a cântat pe clape de rugină intrarea. Mi-a fost teamă ca nu cumva
fatidicul „păli-v-ar setea!” să mă urmărească restul zilei. Aşa că m-am bucurat
că pot să-mi astâmpăr şi setea, şi sufletul. Acel mesaj m-a făcut să intru înt-o
lume fantastică, ca scoasă de la naftalină dintre paginile unui scriitor cu
venele pulsându-i de LSD.
Pielea mea nici nu a fost arsă,
jupuită, topită destul de soarele de afară. Nu. Aerul din interior parcă atunci
s-a născut dintr-o biată stea muribundă, sfârşită prin magnifica sa explozie.
Astfel, simţul meu profund utilizat s-a pierdut în acea zi.
Dar ochii, ochii mei vii,
diferiţi de cei ai dihorului împăiat de lângă uşă, s-au bucurat de varietatea
extraordinară a formelor şi culorilor din bar. Ce-am remarcat prima oară, pe
lângă dihorul cu dinţii mici mai holbaţi ca ochii? Am remarcat perdeaua grea de
fum de ţigară ce mă despărţea de tejgheaua mititică, ascunsă de mesele crăpate.
Am mai stat eu în fum, dar acum era ridicol! A fost atât de dens, atât de
puternic, încât mi-a dominat plămânii imediat, fără vreo luptă din partea
organismului meu sănătos aflat în pericol.
Am avut intenţia să ies imediat,
dar cuvintele scrise cu sânge mi-au răsunat în urechi, pe lângă muzica populară
manelizată, dată la un volum mult prea ridicat pentru spaţiul acela redus. Prin
urmare, mi-am mobilizat braţele şi picioarele şi mi-am făcut loc prin pădurea
încâlcită. Nu numai frunzişul de fum m-au încurcat, ci şi stâncile ieşite de
nicăieri ale scaunelor prăpădite şi lianele nedesluşite formate din trupuri
umane. Nici nu ştiu dacă cuvântul „uman” s-ar potrivi. Ce mă împiedica să ajung
la tejghea erau nişte namile îmbâcsite de smog şi rom ieftin, mai degrabă mari
în lăţime decât în înălţime.
Uriaşo-spiriduşii aceştia erau
într-o stare mult mai bună decât eram eu, bălăbănindu-şi haotic braţele într-un
fel de dans. La o privire mai atentă, am observat asemănările izbitoare cu bătrâneii
inofensivi de prin parcuri. Părul alb, care aminteşte de bunicul, era
transformat într-o neobişnuită perucă neîngrijită, fără formă, mai, mai să le
cadă. Faţa cu ochi blânzi de înţelept era schimbată cu nişte expresii dintr-un
alt univers, diforme, cu luciri goale în orbitele întunecate de cearcăne. Nu
era numai o altă lume acolo, dar şi o altă specie asemănătoare banalului om.
Am ajuns la tejghea cu sudoare pe
frunte, cu gâtul ca o foaie mototolită de hârtie. Barmanul era om, iar panica
mea că noul univers e plin de alte licori decât cele cunoscute s-a domolit. Din
păcate, trebuia să respect un rând, la care singurul om ce-l alcătuia era
foarte nehotărât. Da, am folosit din nou cuvântul „om”, deoarece în faţa mea
era un bătrânel simpatic, cu o chelie rozalie şi ochelari cu lentile grosolane.
Era stăpân pe mişcările lui, nu avea chipul schimonosit şi se grăbea să revină
la amicii lui să joace table (l-am auzit vorbind cu barmanul). Cinci minute
interminabile au mai discutat despre vreme, iar rândul meu a sosit cu urale pe
fundal. Bineînţeles, nu putea lipsi un meci de fotbal, iar chiar atunci s-a dat
un gol. Bucurie, victorie, beţie! Cei adunaţi în faţa micului ecran, pe care l-am observat abia
atunci, s-au pornit pe râsete, ţipete şi înjurături. Două gorile chiar s-au
încăierat în timpul publicităţii, oprite doar de reluarea meciului
Barmanul a aplaudat frenetic, a
ţipat la bătăuşi, apoi m-a băgat şi pe mine în seamă. I-am cerut un pahar cu apă. N-avea. Suc, orice
fel? În niciun caz. La logica întrebare „dar ce aveţi?”, s-a uitat atât de urât
la mine, că i-am cerut ce i-a dat ultimului servit.
„Imediat”, mi-a spus vesel. Mă
aşteptam la un pahar cu vin, o bere, poate un whiskey, dacă bătrânul avea
gusturi mai rafinate. În cel mai rău caz poate primeam palinca băută de marea
majoritate a clienţilor săi.
Da` de unde! Numai bunul Dumnezeu
ştie ce era în paharul jegos pe care mi l-a pus în faţă. Culoare? N-am habar ce
nuanţă suspectă de bej, oranj, galben era, cu nişte reflexe posibile de verde.
Miros? Nu ştiu nici asta. Fumul inhalat mă lăsa în ceaţă pe domeniile vaste şi
necunoscute ale mirosului. Curajul e egal cu nebunia dacă e să bei aşa ceva.
Dar setea era prea chinuitoare. Trebuia să o potolesc, chiar dacă chestia aia
mi-ar fi luat şi simţul acesta.
Am închis ochii şi l-am dat peste
cap. Arsură de jăratic pe limbă, focurile iadului scăpate pe gât, zece secunde
fără conştienţă.
Ochii înlăcrimaţi s-au deschis
încet, lăsând culorile de lume privită într-o altă lumină să mă minuneze. Unde
eram? Să fi fost acelaşi pământ pe care am crescut? Toţi uriaşo-spiriduşii erau
brusc simpatici, iar „muzica” devenise muzică.
M-am împleticit pâna la masa unor
spărgători de seminţe şi i-am întrebat de sănătate. M-au luat imediat sub aripa
lor protectoare. Conducătorul grupului şi-a luat ziarul unsuros de pe scaunul
de lângă şi m-a invitat să mă aşez. I-am mulţumit frumos şi am început un joc
de cărţi. Ce-am jucat, nu-mi amintesc. Dar toţi eram euforici, cântam, chiar am
dansat când a mai dat echipa un gol.
Finalul meciului i-a liniştit pe
cei mai gălăgioşi şi am putut discuta într-o linişte frântă din când în când de
vocile bolnave ale unor cântăreţi total necunoscuţi mie. Nea Gică a început o
discuţie despre Tudorel, fiul lui nea Nae, care i-a compus Liliţei, nepoata lui
tanti Miţa, o poezie mai romantică decât vechile şlagăre.
Ar fi vrut să ne-o citeacă, dar
nea Gelu l-a contrazis. El a fost mare cuceritor în vremurile apuse şi absolut
nimeni nu ar fi putut să-l întreacă. Astfel, sufletele poetice ale românilor cu
mintea deschisă de aburii rachiului au dus o bătălie legendară în micul bar
ascuns de trecători şi de vechea Dacie. Toţi şi-au amintit vechi versuri, unii
s-au apucat să compună, alţii să cânte cu voci de tenori atinşi de guturai, iar
eu i-am ascultat, mirându-mă că nu am descoperit oamenii aceştia până în acel
moment.
Dar discuţia a cotit brusc spre
un subiect politic. Neavând un interes pentru asemenea lucruri, le-am mulţumit
de companie şi de seminţe şi am pornit din nou prin pădurea amozoniană până am
nimerit uşa. Cum mi-a pătruns în nări aer proaspăt, cât poate fi într-o piaţă
aglomerată într-o zi toridă, am zbughit-o de lângă literele care îmi ardeau
spatele.
Cu toată ciudăţenia locului, personajele au fost
interesante. Dar plăcerea de a sta la discuţii cu ele s-a datorat stării de
beţie indusă de băutură. Unui om care caută senzaţii tari i-ar trebui
recomandat barul respectiv, dar pentru pudici, inocenţi şi sensibili e mai bine
să-şi astâmpere setea şi nevoia de discuţii pe teme culturale în alt mediu
decât ce al moşnegilor, beţivilor şi suporterilor fanatici. 
