Am ingropat copacii in cimitirul de beton de sub picioare.
Le-am intrerupt inaltarea, cu ciuda si invidie si le-am mascat locul de veci sub pasi ponositi si tristi, indurerati de altceva, nu de crima absurda fata de viata, in una dintre cele mai pure forme.
Am casapit, am taiat, am hacuit, am dezmembrat, am smuls, am distrus cu o expresie
impersonala. Cu drujba, cu topor, cu indiferenta.
S-au incurcat poate intre fire si tevi copacii. Dar au avut curaj sa se avante spre cerul fragmentat de blocuri, stalpi si anuntuir publicitare. Au avut curaj sa vada stelele in locul nostru si sa se daruiasca ploii si vantului, sa cante cum le cantam noi alaturi demult, demult...
Posomorata e vremea, ca pentru ei. A vrut sa aduca fulgi mari, grei, chemand la joaca, neintelegand cerul ca nimeni nu vede ca se vor amintiti copacii. O sarbatoare alba in cinstea fiintelor omorate prematur, dar cu aceeasi energie primordiala de cand erau samanta.
S-a transformat in tristetea pe care nu o simt fratii de apa si carbon cu o gandire ce ar trebui sa li
se inalta spre stele.
Ne omoram spiritul. Si suntem rai, cum nu se poate mai perfizi si ignoranti. Nu ne omoram numai pe noi. Ne omoram copiii, prietenii pe care ii avem sau nu-i vom avea, necunoscutii care se mai zbat sa-si intretina farama de vapaie care le umple porii de fum binefacator. Luam tot. Si nu dam nimic la schimb. Refuzam sa credem intr-un echilibru...
Un gand colectiv e acela ca suntem mai presus. Dar ne afundam in mocirla de nuante de gri si urme de pasi transformati in cenusa, amestecata cu noxe si apa de ploaie de vara.
Si impreuna cu idiotul, se zdrobeste de schelele atent evoluate ale timpului si marele suflu al vietii.
Unic, deocamdata, in Universul cunoscut.
