Picioarele se misca intr-un ritm alert. Tendoanele se muleaza pe miscarile relaxate si fortate. Vant plin de racoare si urme de nori cenusii pe o patura gri-deschis - asta e ce simti si vezi prima oara cand incepi sa joci cu directiile aerului.
Mergi, mergi, mergi. Continui sa pedalezi mai repede, mai incet, ocolesti balti privite ca obstacole sau le scuturi oglinda proaspat asezata in inertie, bucurandu-te de apa ce iti stropeste hainele.
Pietrisul umed scartaie placut. Alaturi de fosnetul frunzelor, cu cate o bataie de aripi a unei pasari plutind pe fundalul cerului, cantecul iti mangaie urechile si iti linisteste mintea.
Pe nesimtite, ploaia incepe din nou sa cada, calma si blanda si plina de racoare. E binevenita pe epiderma dupa ce caldura te-a umplut complet.
Incepe sa-si grabeasca muzica. Dar nu te poti opri. Nu inca. Mai ai.
Si continui sa pedalezi.
E un sentiment sublim! Contopirea cu ploaia si cu dinamismul naturii iti da energie si fericire. Simti ca poti, ca nu e nevoie sa te opresti.
Rezisti pana la final. Dar nici nu era nevoie de rezistenta, sentimentul de curatire si de liniste inca persistand, dorind sa continui un drum care s-a finalizat.
Bataile inimii se impleteau cu fiecare miscare spasmodica a pieptului. Pletele i s-au incurcat ambiguu din cauza vantului si a ploii. Rozul placut al obrajilor s-a scurs laolalta cu ce mai ramasese din curajul sau, lasand in urma o albeata infioratoare si morbida. Buzele ii erau vinetii, aproape la fel de vinete ca ale urmaritorului.
Auzea ura si frica tipandu-i in ureche cuvinte amestecate si fara sens. Nu stia ce avea de facut. A fugit pana acum, pana i-au amortit picioarele si si-a pierdut suflarea. Asta ii dicta instinctul. Sa fuga. Sa scape.
Sa lupte... un gand absurd! Dar intalnise atatea lucruri absurde! Ce mai conta acum in fata unui gand clar? Dar cum sa o faca?
Fulgerul ce parea a fi acelasi mereu lumina drumul plin de balti. Si-a dat seama ca statea in mijlocul acestuia, cu gleznele inecate in namol.
Zgomotul din jur era prea puternic. Prea multa forta in acea manifestare a naturii...Si tocmai acum? De ce?
De ce i se intampla asta? Furia fata de acea creatura ii mai sustinea inca muschii obositi. Se juca cu fiinta sa speriata. Urmarirea si secarea de putere a victimei o faceau mai puternica, mai incantata. Fericita.
Asa era si ea, o mica fiinta umana neinsemnata, in acea dimineata. Fericita, tacuta si timida, apartinand unui grup de prieteni prea galagios pentru ea, dar acceptabil.
Si a trebuit sa ii vada pe toti cazand rand pe rand, ca niste spice prea coapte, ce atrageau imediat ochii hamesiti.
Ea a fost neimportanta. Pana acum.
Unul din ei a vazut-o. I-a urmarit ochii speriati atintiti supra chipurilor cadaverice, prea socati de ceea ce vedeau ca sa priveasca in alta parte.
Prietenii ii erau morti. Si gandul acesta o bucura intr-un fel. A avut ocazia sa aiba ceva imposibil pentru ei. Mai mult timp... Si timpul era tot ce conta.
De ce sa mai fuga? Auzea in noaptea mult intunecata de furtuna picioarele lor ce paseau arogante in balti. Sunetul era atat de clar!
Era conjurata. Era sigura.
Un fel de rasuflare rece ii matura pletele ude si inghetate de pe ceafa.
De ce facea unul din ei asta? Ce insemna apropierea aceasta nelalocul ei? Stia ce ar fi urmat. Ar fi fost atacata brutal, fara mila. I-ar fi zdrobit trupul minion si s-ar fi saturat cu sangele ei ce s-ar fi amestecat cu apa de ploaia si pamantul mocirlos.
Dar? Si atunci, ideea ii incolti imediat in minte. A stiut ce vroiau, ce vroia mai ales el. Cel care ii va lua viata actuala, oferindu-i una noua.
Ultimul ei gand, inainte ca pielea sa ii fie insemnata de coltii albi si provocatori a fost: "Fara regrete."
"Ar fi inspaimantator sa crezi ca din tot acest cosmos atat de armonios, desavarsit si egal cu sine, numai viata omului se petrece la intamplare, numai destinul lui n-are niciun sens."
-Mavrodin
"Nunta in cer"-Mircea Eliade
Oare suntem chiar atat de nesemnificativi sau atat de evoluati?
-Chiar vrei sa stii? il intreba din nou, cu un zambet strengaresc pe fata.
-Da! Ti-am mai spus! incerca sa ii raspunda folosind un ton cat de cat agresiv.
Dar in spatele expresiei sale incercate de o furie prefacuta se ascundea durerea de a fi considerat un copil.
-Bine. Iti voi spune.
El rasufla usurat.
-Dar mai intai, trebuie sa faci ceva pentru mine.
-Ce? ridica nedumerit sprancenele, fiind de-a dreptul surprins. Stia aceasta persoana care il tachina de cand se stia, dar nu isi amintea sa fi cerut vreodata ceva, lui sau oricarui alt om.
-Trebuie sa imi spui adevarul. vocea ei era lipsita de orice alt fel de note, seriozitatea vibrand alaturi de corzile ei vocale.
-A-adevarul?
Stia ca daca va incepe sa ii explice se va balbai si isi va da seama ca nu va scoate nimic de la el. Asta ar fi scaparea. Mereu, incercand sa ascunda orice fata de oricine si apoi fiind pus in fata descoperirii adevarului se pierdea complet. Parca isi si auzea mama intrebandu-l cine a spart vaza sau cine a rupt panselutele vecinului. Si el intotdeauna era nevinovat insa stia cine era de vina. De cele mai multe ori era ea, provocand mereu stricaciuni inofensive din cauza energiei sale debordante. Ii era usor sa spune nume, deoarece se gandea ca imediat se va rezolva problema, iar ea va fi mereu iertata.
Dar acum... In minte revedea filmul evenimenetelor. El a fost pur si simplu prins la mijloc, ca de obicei. Era o persoana linistita si calma si nu intelea cum de el mereu reusea sa intre in niste incurcaturi de care de multe ori nu stia sigur nimic.
Ochii ei erau de nepatruns. Irisii in care i se odihneau culorile furtunilor pe mare erau la fel de nemiscati ca si ai fetei care a murit. Ce imagine socanta!
Insa ochii stersi de moarte au fost candva vii si scanteietori, plini de intelegere si de o ura acuta impotriva lumii, a regulilor, a distrugerii mediului inconjurator.
-Am cunoscut-o. a rupt linistea intr-un final. Era... era singura persoana care m-a facut sa-mi pierd cumpatul.
Si el o privea cu aceeasi intensitate, stimulat de usurinta cu care i se destainuia.
-Ai iubit-o.
-Da, am iubit-o.
-Si acum a murit.
Completarea nu il ranea. Simtea o durere sufocanta stagnata in fiecare particica din el, dar adevarul acesta nu o alimenta. Era ca si cum i-ar fi spus cel mai natural si banal lucru cu putinta.
Nici acum nu intelegea cu exactitate ce insemna moartea.
-Nu o vei mai vedea. Nu ii vei mai auzi glasul, nu vei mai sta alaturi de ea sa ii explici toata mintea ta complicata.
-Asta e tot?
-Ii vei simti lipsa. Poate nu chiar acum...In niciun caz acum. Totul s-a intamplat prea repede.
-Ea stia!
-Ea mereu a stiut. Observa imediat orice. Sclipirea din ochii tai a fost evidenta cand te-ai indragostit de ea.
-Stiu si eu! Dar ea stia ca o sa moara! incepea sa ridice glasul.
Adevaratul lui prieten nu il mai intelegea.
Ploaia tocmai sterse praful de pe trotuar. Desenele cu creta colorata formau o masa vaga si inextricabila de siluete ce au fost caini, pisici sau copii.
Mircea statea pe o banca stearsa cu batista mamei lui. Toti ceilalti copii au intrat in casele lor imediat ce cativa stropi de ploaie le-au lovit pielea.
Ce fricosi! Au lasat totul balta! Oricum, desenele lor nu erau prea reusite. Nicola desena mereu pisicute albastre. Ii placea ideea, dar pisicile prea erau facute de mana unui copil. Matei desena numai masini! Nu aveau ce sa caute acele cutii de metal in lumea lui.
Asa era! Trotuarul era lumea lui. Putea da viata la orice, putea aduce culoara, se putea exprima.
Ii lasa pe altii sa mai adauge ceva lumii lui pentru ca ii suradea ideea diferentelor intre oameni sau in cazul sau, dieferentele intre lumi desenate.
Dar nu se implicau! Imediat abandonau, imediat vroiau sa joace ceva sau sa manance prajiturele de la batrana din coltul strazii.
El nu era asa. El ramanea asupra unui desen pana il dureau degetele sau se intunecat si nu mai putea distinge bucatile colorate de creta. Stia exact locurile goale de pe asfaltul crapat, insa nu mai vedea culorile.
-Ce faci? i se adresa o voce subtire, dar hotarata.
Capul se intoarse incet spre sursa. Recunoscu mica fetita ce se mutase de curand cu familia in cartier. Ochii ei ca marea in timpul furtunii jucau sub un zambet permanent lipit de obrajii palizi.
Ea nu iesea sa se joace. Era frumoasa, iar celelalte fetite o vroiau ca prietena.
Dar si ea era diferita.
-Mama ta te-a dus la doctor?
-De ce sa ma duca?
-Nu mi-ai raspuns.
-A.
-Deci esti in regula, dar nu stii ce faci.
-Imi privesc desenele disparand.
-Dar e bine ca au fost sterse de ploaie.
-Cum?! Nu am lucrat atata la ele ca sa dispara! vocea ii era calma, usor accentuata de suparare.
-Decat sa fie innegrite de masini... ii explica ea, plictisita.
-Ai dreptate. o aproba, fiind invadat de o bucurie ca nu mai trebuia sa suporte negrul acela urat care se asternea de fiecare data cand trecea o nenorocita de masina! Poate chiar una din masinile lui Matei! Si nici urme de pantofi nu mai lasau cicatrici pe fetele copiilor asternuti pe pamant.
-De ce nu iesi sa te joci?
-Dar tu?
-Eu?
-Da. Tu doar desenezi.
-Asta imi place sa fac.
-Si mie imi place sa stau in casa.
-De ce?
-Pentru ca de acolo te pot observa mai bine.
Asa era si acum. Ea statea ca intr-o casa, ascunsa sub perdele ochilor albastri si observandu-l.
-Am nevoie de ploaie. ii spuse, cu glas obosit.
Ochii sai intredeschisi odihneau razele fragmentate de frunzele batranului brad. Imaginea fetei private de sufletul ei incredibil disparu. O simtea aproape. Nu mai vroia nimic altceva. Doar ploaie.
- E bine ca nu mai desenezi pe asfalt. ii spuse Ilona, parasindu-si expresia serioasa.
-Dar praful de creta udat de ploaie imi gadila placut narile. ii aminti, razand.
-Nu iti facea asa mare placere inainte sa iti explic ca moartea desenelor tale e mai placuta sub torente.
-Stii ca tu folosesti cam des cuvantul "moarte"?
-Stii ca mereu reusesti sa te abati de la subiect?
Amandoi se pornira pe un ras molipsitor si sincer. Asa era mereu... cele mai negre ganduri si intamplari se evaporau in preajma lor. Erau de neoprit si stiau asta.
-Eu sunt Ilona. Si atat.
-Nu ai nume de familie?
-Bineinteles ca am! Dar e mai simplu sa fiu doar eu.
-Numele meu e Mircea.
-Stiu. Ti-am spus ca te urmaresc.
-Dar...de ce?
-Pentru ca esti cel mai bun prieten al meu. Asa am decis.
-Si tu poti fi cea mai buna prietena a mea?
-Bineinteles! Acum ca ne-am ales, tine asta.
Fetita ii inmana o cutie de lemn, frumos ornata sub lovituri de dalta. Acum observase ca ea isi tinuse tot timpul mainile la spate.
Surprinderea ii era inecata de bucuria produsa de surpriza, de cadoul necunoscut pe care i-l inmana o necunoscuta, fara nici o obligatie fata de el.
Ii zambi slab, curios sa vada ce ii oferea.
Sub capac se odihneau pensule si creioane, carbune, acuarele si foi.
-Acum poti incepe sa desenezi ca un artist.
Chiar si acum, cand timpul se pierdea sub zgomotele stresante ale secundarului, inghitand ultimii ani din viata ei de batranica, Ilona zambea la ploaia ce ii oferea cea mai blanda si mai frumoasa muzica.
Singura persoana la care a tinut cu adevarat, simtind numai sincera si puternica prietenie, ii aducea vesti din alta lume alaturi de caderea ploii.
Primele desene ale lui Mircea, odihnite pe hartia ce i-o facuse cadou acum a viata de om, ii colorau camera simpla si intunecata de umbra stejarilor de langa geam.
Ieri am observat pe cerul arzand de lumina apusului niste nori cam suspecti.
In primul rand, erau acei nori gri, care te duc imediat cu gandul la furtuna. Insa nici nu pareau ca sunt ai lumii noastre reale, obisnuite cu tot felul de nori. Pareau ca nu ne apartin imaginatiei. Asa, pur si simplu.
Apoi, alt nor. Dar ce nor!
Parea a fi o rata, un pudel, o nava spatiala, profilul unui om cu un nas exagerat de mare si...Pac-Man!
Ar fi placut sa te opreasca o persoana care ti-a modificat viata prin simpla ei prezenta, fara ca macar sa existe un contact direct si sa iti spuna:" Imi amintesc de tine".
Astazi este ziua internationala a Pamantului. Mi-am si pus alarma la telefon sa imi aminteasca.
Si cand am vazut ce zi este astazi(pe langa Denia Prohodul si munca de dinainte de Paste), m-am gandit pentru cateva secunde ce inseamna asta.
Cum poti sarbatori Ziua Pamantului? Mai putine pungi de plastic folosite? Stransul gunoiului aruncat la nimereala de inconstienti? Plantarea de copaci?
Ar merge, dar de fapt, poate ca ar insemna sa ne interesam de starea Pamantului si sa se ne gandim de ce am face cele mentionate de mai sus.
Eu de ce le-as face? Pai, mai mult pentru comunitate. Folosirea la minimum a pungilor de plastic sau renuntarea la ele tine mai mult de dorinta de a proteja cat de cat.
Dar da, restul ar fi mai mult pentru comunitate. Mai degraba plantez copacei in gradina la bunica, unde stiu ca vor fi ingrijiti si la adapost de eventualii "teribilisti".
Stransul gunoaielor...Hmm, la participarea la aceasta actiune acum un an, toti eram inarmati cu saci menajeri si manusi. Pe langa cine treceam culegeam pe langa "materia prima" si comentarii foarte incurajatoare: "Uita-te, ma, la astia! hahaha..."(categoric, ceva de asteptat din partea tineretului, mandria tarii) sau" Uite, ii pun pe bietii copii sa stranga gunoaiele, nesimtitii." (Mda, bine, tanti, ca totusi strange cineva)
Dar ma indepartez... Pur si simplu pentru a sarbatori cred ca e nevoie de putina atentie acordata si celui mai mic mugur, celei mai suave adieri, celui mai fin miros al ierbii, asupra zborului unui porumbel. Si sa ne gandim...
Toata lumea sta probabil cu sufletul adunat in gat, cu gandul la ce catastrofe va aduce Super Luna.
Dar specialistii spun ca nu avem nimic care sa ne ingrijoreze. Apropierea Lunii va afecta mareele, insa nu va fi raspunzatoare de nicio catastrofa ce va coincide cu acest fenomen(daca va fi vreun cataclism). Deci apropierea Lunii nu are nimic de-a face cu dezastrul ce a lovit Japonia. Or fi avand astrologii dreptatea cu karma, si zodiile, si nu stiu ce planete malefice, dar in fine.
In urmatoarele 3 nopti(inclusiv aceasta) vom avea parte de o superba Luna Plina.
Ceea ce se intampla e perfect normal, la fiecare 10 ani Luna putand fi admirata sub o noua dimensiune. Deci, preagatiti-va aparatele foto!
Lucrul fascinant este ca in acelasi timp cu aceasta apropiere, Soarele a inceput sa faca mici "boom"-uri la suprafata sa, producand furtunile solare care daca ne lovesc produc pene de curent, dureri de cap, etc,etc.
Aaaa, da. Si Luna va avea efectele asupra insomniacilor si asupra fluidelor corpului. Ne va face irascibili, certareti, nervosi...Asa ca aveti grija!
Dar oare cat de norocosi suntem de fapt ca asistam la aceste doua fenomene simultane? Ne gandim numai la distrugeri. Se vede clar cat negativism scuipa omenirea prin toti porii ei (exprimare anatomic nu prea posibila, depinde cum o iei).
Si daca vreti ceva apocaliptic, am citit intamplator ca, dupa o secta din America, sfarsitul lumii vine pe 21 mai 2011. (Nu stiu nimic despre asta, nu ma intereseaza in mod deosebit).
Acum ceva mai amuzant.
Dupa ore petrecute in Piatra Neamt, tot timpul invartindu-se in jurul olimpiadei la bio, cand am ajuns in sfarsit acasa m-am culcat. Si cum nu aveam chef de nimic, am stat mult si bine dormind....pana cand a venit mama sa ma trezeasca.
Si a fost destul de inspirata :"Ioana, trezeste-te! Se vede Luna!".
Pe naiba, ca e innorat....:|
Dar a functionat... Am sarit ca arsa.
Nici nu voi face poze.... Dar sa fiu optimista! Maine seara poate va fi senin!:)
Si, cum nu se putea mai bine, dragii de virusi s-au gandit sa imi faca o viroza fix in prag de olimpiada.
Am inceput saptamana cu un stranut. Acum imi mai si curge nasul, tusesc, ...etc....etc...etc.
Partea buna e ca inca nu am ajuns sa stau in pat cu o cutie plina de servetele curate langa mine si cu servetele pline de mucus peste tot.
Am nevoie de un ceai si de pastile.
Ehh, asta este. Oricum primavara tot nu e, norii inca mai persista. Frumos Martie asta. Luna renasterii si a cadourilo( pe langa Decembrie).
Ce cadou frumos a adus japonezilor...
Acum delirez putin.
De ce am inceput sa scriu o postare? Pentru ca am avut marea speranta ca imi va veni inspiratia si ca nu ma voi pierde ca de obicei in lucruri banale si fara sens.
Dar, in sfarsit, vi-l prezint pe Constantine:
(Desenat pe caietul de Romana)
Voi scrie ceva despre el. Intr-o zi, candva, in viitor...
In fine, cartile xeroxate la biologie ma asteapta.:)
O calatorie adevarata, incredibila, la limita cea mai adanca a lumii ascunse a piratilor… Aceasta este o prima idee ce creste in in gandurile tale, iar in acelasi timp o dorinta nebuna de a trai ceva la fel de intens iti macina inima flamanda de aventura.
Un rol important, pe langa splendoarea si maretia peisajelor, pe langa marea pe care aproape o gusti, il joaca fundalul sonor.
O muzica fantastica, atat de puternica incat fiecare bucatie de energie din trup se pregateste sa te alarmeze, tese in camera sau in cinematrograful in care un astfel de film e privit legaturi puternice cu acea lume indepartata, inexistenta in cotidianul nostru.
Un astfel de film te poarta pe cele mai inalte culmi a unei imaginatii strans legate de libertatea oferita de mare.
Hans Zimmer stie imbinarea perfecta a notelor, simte emotia urmatoarei scene intr-un mod sublim si ne lasa sa ascultam energia si fantasticul perceput de un mare geniu.
Prin ideile expuse, sustin chiar mentionarea in fiecare manual de literatura, ca un sfat, vizionarea seriei ce a uimit si continua sa uimeasca, „Piratii din Caraibe”, in regia lui Jerry Bruckheimer.
Si pentru ca senzatia sa fie adevarata si sa te patrunda:
M-am gandit sa scriu despre Rosalina, aceasta micuta cu parul balai si ochii inchisi. Pare un vis, un miracol. Asa probabil s-au simtit parintii ei cand a venit pe lume.
S-a nascut in anul 1918, in frumosul oras Palermo, din Sicilia.
A murit doi ani mai tarziu, in urma pneumoniei.
Folosindu-se de o anumita substanta chimica, doctorul Salafia i-a daruit nemurirea .
Aici nemurirea este doar trupeasca, cu toate ca sufletul ei tanar si pur si-a gasit un loc in bratele Universului.
Trupul ei perfect conservat se gaseste in catacombele manastirii Capuchin, Palermo.
Perfectiunea somnului ei vesnic pare ireal in comparatie cu restul mumiilor. Cu toate ca multe cadavre inca mai au bucati de piele si hainele pe oasele lor batrane, nici una nu se compara cu micuta.
Pare ca doarme... atata tot.
Nu reusesti sa nu simti ceva ciudat, inspaimantator cand o privesti, stiind ca e moarta.
Are 93 de ani, dar iata ca a incremenit la 2.
Probabil ca factorii care au facut conservarea aceasta posibila sunt perefct normali, dar pentru mintea umana asa ceva nu afecteaza?
Ah, de cand nu mi-am mai plimbat degetele pe tastatura, dand viata la cuvinte, propozitii, fraze, toate dansand intr-un post de blog...
E adevarat ca dragul de Moldo ne-a pus sa ne facem bloguri pe Wordpresss. (misiune indeplinita)
Dar Wordpress-ul nu are acelasi farmec...
Stiu ca sunt o lenese, o ignoranta si am o idee de nesimtire... In momentul acesta ii cer in gand iertare blogului lasat in abandon si imi rectific atitudinea.
Am avut probleme cu ideea ca cineva ar putea sa ma plagieze. Dar imi mai pasa oare? Eu ce scriu, scriu penru mine si pentru sufletul cuiva plin de nevoi. Daca cineva are o prosta inspiratie si "se inspira" de pe aici, Dumnezeu cu mila!
Suntem in 2011... Si cate nu se intampla in lume! Dar nu intru in detalii.
Am scris ceva ce vreau sa impartasesc:
Era un fulg ce mi se plimba prin fata ochilor. Negrul acestora incerca sa ii soarba albul, sa il consume, dar si sa se purifice, sa se completeze, intocmai legii lui Yin si Yang.
Vantul il purta violent dintr-o parte in alta. I-a luat ceva pana sa atinga piatra inghetata a drumului. Dar s-a topit, chiar daca afara era un ger naprasnic. „Ciudat!”, mi-am spus.
Dupa aceasta intamplare nu am mai fost impresionat de gramada incredibila de stele rupte din nori, ce purtau mireasma unei alte lumi, de acolo de sus, din atmosfera.
Am inchis becul. Nu imi doream decat sa adorm. Oasele ma dureau si in ochi parca aveam otrava, vazand crima ce s-a produs in fata mea.
Primul fulg, prima victima.
Perdeaua de nori era dispusa in straturi mai subtiri pe alocuri. Luna plina de vapai fantomatice imi batea in geam. Fulgii, in dansul lor nebun, imi aratau umbre fantastice.
Nu i-am inteles nicioadata. De ce fulgii, bucati perfecte de mister si iarna, se grabesc sa se aseze pe pamanat? Nu ca ar fi ceva in neregula. Cel putin, nu acum mult, mult timp. Dar acum lumea calca zapada in picioare fara sa se bucure de cantecul prods de acea tasare. Masinile trec si lasa urme negre, pangarind puritatea.
Si asta se intampla de ceva vreme. Si totusi…
Noptile de Craciun sunt albe. Zilele de iarna, prin frenezia fulgilor, sunt de obicei blestemate de multi prin existenta zapezii. Dar aduc o mangaiere fermecatoare ochilor si liniste mintii.
Am adormit intr-un sfarsit, cand batranul Mos Ene s-a indurat de mintea mea chinuita si mi-a dat inconstientă.
A doua zi, m-am trezit intr-un cenusiu specific norilor de iarna. Stiam ce peisaj alb si inaltator voi vedea. Dar mi-am amintit de fulg… Daca pleoapele mele ar fi clipit, memorand intinsa mare de nea, l-as trada. Moartea lui mi s-a aratat numai mie. As putea-o considera un dar.
M-am indreptat agale spre fereastra, ferindu-mi ochii de o manifestare a infinitului. Am tras perdelele.
Eram eu, intunericul si gandurile mele.
Dar e iarna. Voi vedea oameni de zapada si batai cu bulguri. Voi zambi la vederea copiilor imbujorati, voi admira frumusetea copacilor inmarmuriti in cristale inghetate. Voi contempla nemurirea si amintirea iernii.
Dar cine se va mai gandi la acel fulg? A fost un prim fulg de nea in fiecare an, pe tot parcursul omenirii si inainte de aceasta.
Se uită. Dar fara el, cine s-ar mai bucura de iarna?
.
